Home / RELATII / DRAGOSTE / O șansă pentru iubire – domiciliu separat

O șansă pentru iubire – domiciliu separat

Marile poveşti de dragoste există, chiar dacă partenerii nu trăiesc împreună. Din ce în ce mai multe cupluri „imposibile” decid să se separe pentru a-şi salva iubirea.

O șansă pentru iubire - domiciliu separat

Pledoarie pentru o non-coabitare constructivă

Cele mai frumoase poveşti de dragoste sunt adesea cel mai greu de trăit şi cel mai ameninţate. Acestea necesita o doză de voinţă şi de imaginaţie pentru a ieşi din impas. Există, desigur, opţiunea complementarităţii, adică teoria celor două jumătăţi de portocală: cei făcuţi anume pentru a se supune, pentru a purta un nume comun şi pentru a trăi împreună. Este, de departe, calea cea mai paşnică. Dar experienţa demonstrează că jumatatea nu iese în cale în fiecare zi, iar obstinaţia de a-i iubi doar pe cei cu care poţi convieţui reduce considerabil gama „posibililor” parteneri.

În aceste vremuri de „sărăcie” sentimentală, ar fi bine să fim puţin mai realişti. Si mai curajoşi. Să ne asumăm iubirile mai grele, mai agitate. Cele în care nu semănăm prea mult unul cu celălalt, în care nu există înţelegere, cele care debutează cu o reglare de conturi, cele care nu se povestesc. Cele prea sexuale, prea pasionale, prea narcisiste, prea conflictuale.

Dragostea nebună, de genul Liz Taylor – Richard Burton (căsătorie – divorţ – căsătorie), nu este „apanajul” Hollywood-ului. Cuplurile de 100.000 de volţi sunt din ce în ce mai numeroase. Conştiente de fragilitatea lor, ele hotărăsc să nu mai trăiască la fel ca „toată lumea”. Pentru a-şi oferi o şansă în plus, pentru a-şi avea fiecare viaţa lui şi pentru a trăi împreună doar momentele frumoase.

În 80% dintre cazuri, ideea le aparţine femeilor. Bărbaţii, care în majoritatea timpului visează la o viaţă comună, o consideră, la început, un abandon, pe principiul: „Vrei să-ţi trăieşti viaţa şi mă părăseşti”. Sunt geloşi pe această libertate pe care şi-o imaginează a fi de natură sexuală, când, de fapt, este vorba de cu totul altceva. Femeile vor să păstreze intactă o poveste la care ţin şi pe care o simt ameninţată, pe punctul de a se degrada. Ele sunt foarte conştiente de problemele cuplului, pentru că în fiecare zi îşi pun întrebări de genul: „Trăim într-o derivă? De ce? Ce se întâmplă în ultima vreme?” Puţini bărbaţi îşi pun astfel de întrebări. Femeile sunt cele care simt primele că relaţia este în pericol şi caută o cale de-a o salva.

Apartamente separate şi „coabitarea” doar la sfârşit de săptămână şi în vacanţă, sau o garsonieră cu chirie, în care să-şi petreacă câteva seri împreună din când in când… Variantele sunt multe şi depind doar de tipul conflictului şi de posibilităţile materiale ale fiecăruia. Important este, în fond, ca partenerii să se protejeze de cotidian. De spălatul concomitent la aceeaşi chiuvetă, de dulapul comun, de toate acele momente de „coparticipare” obligatorie, în care nu găsesc altceva mai bun de făcut, decât să se certe. Și nu pentru că nu s-ar mai iubi sau nu s-ar mai suporta, ci pur şi simplu pentru că în momentul respectiv şi în locul respectiv, unul dintre cei doi se simte în plus.

Astăzi, cuplurile nu mai sunt la fel ca altădată. În epoca individului-rege şi a egalităţii între sexe, de multe ori nu mai este posibil să te refugiezi în spatele vieţii paşnice în doi, să eviţi ciocnirile, să cedezi, să accepţi compromisurile. Pentru bunicile şi mamele noastre, arta diplomaţiei conjugale şi a renunţării de sine erau parte componentă a vieţii de zi cu zi. Acum, în mod obligatoriu, cuplul este format din doi indivizi. Două ego-uri, două bioritmuri, două experienţe de muncă, două concepţii despre timp, spaţiu, bani, educaţia copiilor. Lupta ego-urilor este deschisă.

Si pentru că noi suntem mai mult echivalenţi decât complementari, nu mai există domenii „rezervate”, fiecare îşi spune cuvântul în legătură cu tot şi cu toate. Iar disensiunile se produc adesea din cauza unor probleme penibile: ordine, gospodărie, mobilier, alimentaţia copiilor.

De fapt, toate terenurile sunt minate, fiindcă cei doi „indivizi” care se regăsesc seara sub acelaşi acoperiş sunt două persoane „arhipline” (de proiecte, de stres, de ecourile de peste zi) şi pentru că „revărsarea” se produce imediat.

Dacă numărul cuplurilor care trăiesc separat continuă să crească înseamnă, probabil, că este vorba de o soluţie modernă la realitatea vremurilor noastre. O nouă formă de rezistenţă faţă de tendinţa fatală şi faţă de statistici. În America, 50% din căsătoriile anuale se termină cu divorţuri; în Europa, 40%. Ruptura s-a banalizat, în prezent se vorbeşte despre vieţi „secvenţiale”. Speranţa de durată a cuplurilor scade pe zi ce trece.

Dar nu întotdeauna motivul este dragostea. Nu cumva este depăşită vechea schemă a domiciliului conjugal? Nu cumva este anacronică, într-o epocă în care „eu” nu este cu nimic mai prejos decât „noi”? Astăzi, fiecare partener rămâne el însuşi, confruntarea se produce între ce este diferit la ei. Şi dacă e mai complicat, cu atât mai rău!

În mod necesar, dragostea este o construcţie în afara normelor, se sufocă în schemele impuse. Are nevoie de „mobilitate” în toate înţelesurile cuvântului. De un spaţiu de respiraţie (uneori intim, simbolic) între cei doi parteneri. Ca să nu se asfixieze unul pe celălalt, ca să nu debordeze, să nu se uite, este necesar să reflecteze la distanţa care-i desparte şi îi apropie în interiorul cuplului. Si să o modeleze. Iar dacă soluţia este separarea fizică, de ce nu? Este cu mult mai exaltantă decât sacrificarea dragostei.
Dar şi periculoasă, vor spune cei care nu se încumetă să încerce. Ca şi când viaţa comună ar fi o cale de a-l ţine „legat” pe celălalt. Naivitate pură. Fiindcă trăind separat, dorinţa rămâne intactă, ea hrănindu-se de fapt din distanţa dintre ei şi din dorul pe care-l resimt.

Oricum, „ceilalţi” nu vor găsi niciodată cuvinte suficiente pentru a-i pune în gardă împotriva unui mod de viaţă care nu este al lor. Care-i deranjează, îi tulbură, îi contrariază, pentru că îi repune în discuţie pe ei inşişi. Cu atât mai bine pentru toţi: atâta vreme cât este repusă în discuţie, dragostea rămâne vie…