În momentul în care trăieşti alături de persoana iubită clipe de neuitat, îţi creezi anumite amintiri care te leagă de cel sau cea de lângă tine, le vei rememora mereu cu aceeaşi intensitate şi le vei păstra pentru totdeauna întipărite în memorie.
Din păcate, britanicul Clive Wearing nu se poate bucura de amintirile pe care le are alături de cei doi copii dintr-o relaţie anterioară cu soţia sa, Deborah, cu care se căsătorise în urmă cu un an, iar asta din pricina unui virus care i-a afectat creierul.
La cei 46 de ani ai săi, londonezul care este dirijor, tenor şi muzicolog apreciat, se trezise în dimineața zilei de 27 martie a anului 1985 şi o privise pe soţia lui ca pe o persoană necunoscută. Mai mult decât atât, el își uitase numele, vârsta şi chiar fragmente din propria viaţă.
Deborah rememorează cele întâmplate: „ Clive nu avea nici cea mai mică idee că marţi, 26 martie 1985, va fi ultima sa zi în care a avut un gând conştient. Oare în acea noapte a simţit oare cum creierul îi dispare? Dacă a fost aşa, de ce nu m-a trezit? Până dimineaţa nu mai era capabil să răspundă unei întrebări simple sau să îşi amintească numele meu. Doctorul a spus că este vorba de o gripă care, împreună cu lipsa somnului, îi cauzează o stare de confuzie. I-a luat temperatura – avea 40 de grade – şi i-a prescris somnifere. <<Nu e nevoie să rămâi acasă>> mi-a spus. <<Pastilele astea îl vor adormi buştean vreme de opt ore. Du-te la muncă>> .
M-am dus la serviciu. Seara, când m-am întors, patul era gol. Pijamaua zăcea mototolită în mijlocul cearşafului. L-am strigat, alergând de la un capăt la altul al casei, simţind că s-a întâmplat ceva.
<<Nu sunt bolnav niciodată>> , obişnuia să spună Clive. Şi niciodată nu era. Apoi, dintr-odată, a fost. Dar spre deosebire de o boală normală, aceasta este rară şi meschină. Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat cu el – nici taximetristul care l-a găsit bântuind noaptea pe străzi, nici poliţistul care, folosind adresa de pe cartea sa de credit, a dat de numărul nostru de telefon şi m-a sunat.
Când am ajuns la spitalul St. Mary din Paddington, medicii au crezut că era pe moarte. Doar că nu au spus-o direct: mi-au spus ce cred ei că are şi au adăugat rata de mortalitate. Nu am ştiut dacă acest procent înseamnă probabilitatea de a trăi sau de a muri şi nici nu am vrut să întreb. Diagnosticul a venit 11 ore mai târziu: un virus provocase găuri în creierul lui Clive, făcându-i amintirile să dispară.
Când medicii au reuşit să-şi dea seama ce are, din întreaga viaţă a lui Clive mai rămăseseră foarte puţine amintiri. Ştia că are doi copii dintr-o altă căsătorie, dar nu putea să-şi amintească numele lor. Ştia cum se numesc unele tipuri de mâncare, dar nu putea să le asocieze cu vreun gust, pentru simplul fapt că uitase aceste gusturi. Şi, mai ales, ştia că este îndrăgostit: de fiecare dată când mă vedea se bucura din toată inima, chiar dacă uneori crede că nu m-a mai văzut niciodată sau că au trecut ani buni de la ultima noastră întâlnire.”
Pe parcurs, Deborah a aflat că nu numai iubirea lui Clive pentru ea a rămas vie, ci şi pasiunea lui pentru muzică. Datorită acestui motiv, bărbatul făcea des vizite în capela bisericii din cadrul spitalului şi încă ştia să citească foarte bine o partitură, să cânte la pian şi să dirijeze.
Din păcate, în anul 1993, după opt ani în care s-a chinuit, soţia lui Clive a divorţat, a vândut casa lor din Londra şi a încercat să îşi refacă viaţa în New York. Totuşi, a păstrat legătura cu copiii săi vitregi şi le făcea vizite din când în când. Au trecut nouă ani, timp în care Clive nu ştia că a divorţat, iar prin urmare se bucura enorm când primea vizite de la Deborah.
Anul 2002 a venit cu o schimbare benefică pentru cei doi. Având sprijinul familiei, Deborah a decis să reînnoiască jurămintele, iar Clive a fost foarte încântat de idee.
În prezent, britanicul şi soţia lui sunt căsătoriţi, iar aceasta îl vizitează la spital…
“ Mă întreabă mereu când vin. Atunci când ezit să îi răspund, mă asigură că este totul în ordine şi că înţelege că mai am şi alte lucruri de făcut. Dar adaugă mereu: <<Să vii aici în zori. Să vii cu viteza luminii.>>”
