Au trecut 19 ani de la moartea tatălui lui Tudor Chirilă și, din acest motiv, artistul a transmis un mesaj emoționant.
„Acum 19 ani tata murea într-o dimineaţă de noiembrie. Între timp ziua asta a pierdut din durere şi a rămas un prilej de amintire. Colegii lui spun că a fost cel mai mare gazetar de sport din istoria României. A scris douăzeci şi nouă de cărţi despre fotbal şi alte sporturi. A muncit ca traducător în prima parte a vieţii lui, până să ajungă redactor la Sportul Popular. A avut o cronică duminicală la radioul naţional. Vocea lui era inconfundabilă, la fel cronicile. S-a folosit de o cultură vastă ca să impună un stil unic în care sportul devenea mereu pretext pentru literatură. Cred că a suferit pe ascuns pentru că viaţa l-a împiedicat să ajungă scriitor. Viaţa am fost noi, copiii lui pe care a trebuit să-i crească. A fost un tată la care ne-am uitat mereu în sus, deşi el era atât de aproape de noi. Pe biroul meu de acasă e o fotografie din care tata priveşte pătrunzător cu ochii lui căprui în timp ce buzele se întind imperceptibil către un zâmbet ştrengăresc sub nasul lui coroiat, grecesc.
Tata era, mai presus de toate, un om bun, generos şi modest care nu se sătura să înveţe. Una din imaginile care mă urmăreşte din copilărie e cu tata pe canapea răsfoind concentrat o enciclopedie Larousse. N-am reuşit să moştenesc nici generozitatea, nici bunătatea lui cu atât mai puţin curiozitatea care l-a transformat într-un personaj atât de luminat. Mai devreme vorbeam la telefon cu mama şi ne întrebam ce rost au toate cuvintele astea. Pe nimeni nu mai interesează cine a fost tata. Cărţile lui vor fi date uitării. O vreme durerea a fost motorul care ne-a ajutat să-i conservăm şi prelungim imaginea. Am organizat câteva ediţii ale Premiilor Ioan Chirilă pe care le acordam celor mai buni jurnalişti de sport. Între timp am renunţat să le mai organizăm. Ca la orice premiere de pe la noi au fost mereu suspiciuni de «aranjamente» (ce absurd mi se pare), au lipsit banii şi, în cele din urmă, parcă şi jurnalismul. Cu toate astea au fost jurnalişti care şi-au afişat cu mândrie aceste titluri, semn că iniţiativa a avut succes şi prestanţă. După premii numele tatei a fost rostit din ce în ce mai rar. Aşa că tot ce scriu acum nu mai are sens decât pentru mine şi pentru cei din ce în ce mai puţini cu care tata a împărţit timp. După ce am devenit părinte am înţeles mai profund că un copil îşi va privi tatăl diferit, la vârste diferite. Aici unde sunt eu acum e mai importantă istoria mea personală cu tata decât nevoia orgolioasă de a aminti unei lumi întregi că el a fost Ioan Chirilă. Astăzi el e tata, care deschidea uşor uşa camerei mele doar ca să verifice dacă citesc şi o închidea imediat, la fel de încet, cu delicateţe şi un zâmbet satisfăcut pe faţă. Bărbatul care m-a ţinut strâns în braţe în timpul cutremurului din ’77 (poate de la strângerea aia puternică nu mi-e mie frică de cutremure). Acelaşi tata care cobora din bloc cu paşii uşor târşâiţi 22 de ani mai târziu ca să vadă maşina formaţiei, să schimbe două vorbe cu colegii mei din Vama Veche şi să-i spună drum bun lui fi’su. Umbra impunătoare şi grea care îşi făcea loc timid în somnul meu de dimineaţă şi mă trezea ca să merg la şcoală. Ouăle năclăite în crutoane şi ceaşca mare de cacao cu lapte. Îndemnul sever care mă făcea să mă gândesc la ceai: – Mestecă ce-ai în gură. Ghiozdanul. Pe tata nu am apucat să-l văd cum moare. Nu l-am ţinut de mână, nu ne-am luat rămas bun. Şi cred că e mai bine aşa. De puţin timp am început să mă gândesc că pentru tatăl care pleacă e infinit mai greu decât pentru fiul care rămâne. Au trecut nouăsprezece ani fără tata. Nouăsprezece ani cu tata”, a scris Tudor Chirilă pe blogul personal…
