„Poate că povestea mea este una obişnuită… Tocmai de aceea cred eu că e interesantă. Fiindcă toate trecem, mai devreme sau mai târziu, printr-o perioadă greu de suportat, în care o singură întrebare ne macină sufletul: «Oare el e jumătatea mea?» Și când descoperi asta după șapte ani de căsnicie…
Așa a început totul pentru noi
«Totul a început într-o după-amiază de iunie, în ‘90… Nu aveam de unde să ştiu că, în așteptarea unui taxi, voi întâlni iubirea. El era taximetrist particular la vremea aceea. Iar eu o fată pentru care viitorul avea un contur foarte bine stabilit.
Atunci când m-a claxonat să urc în maşina lui, mă gândeam la orice altceva decât la o relaţie. Dar de la momentul în care m-a lăsat în faţa blocului până la prima întâlnire între doi îndrăgostiţi timizi, nu a fost decât un pas, o săptămână mai bine spus.
Şi de atunci au trecut trei ani. Până când, într-o bună zi, am simţit că trebuie să pun piciorul în prag. Era frumos să furăm clipe de dragoste, să ne perpelim de dor, fiecare la casa lui. Dar eu visam la cu totul alt fel de iubire, cu verighetă pe deget, la casa noastră…
Aşa că l-am cerut pe Marian de bărbat. Mai în glumă, mai în serios, într-un mod cât se poate de categoric. Ori ne căsătorim, ori fiecare îşi vede de drumul lui. Şi pe 17 iunie, în ’93, ne-am trezit spunând «Da!» la primărie.
Toate bune şi frumoase, vei spune. Dar nu e chiar aşa. Ce bine ar fi fost să punem şi noi în practică o aşa-numită căsătorie de probă înainte să facem pasul cel mare!
Până atunci totul părea roz. Dar, odată luaţi cu acte, nu reuşeam nicicum să ne obişnuim unul cu celălalt împărţind mai tot timpul împreună. Şi mi-am făcut de câteva ori bagajul şi am plecat la mama…
Căutam tot felul de motive pentru care relaţia noastră nu mai era ca la început. Ba că locuim cu părinţii lui, ba că ne-am schimbat prea mult în timp… Dar împăcările erau atât de dulci, încât nimic nu mai conta. După doi ani de la cununia civilă am primit o invitaţie la un unchi, în Anglia.
Mă gândeam că voi strânge bani acolo şi voi avea apoi lumea la picioare. Dar visul a durat doar cinci luni, căci, lucrând ilegal, am fost nevoită să revin în ţară.
Dacă e adevărată, iubirea nu dispare nici după șapte ani
Şi uite-aşa a trecut vremea şi, încetul cu încetul, am început să ne dăm seama că, de fapt, eu şi Marian suntem sortiți să fim împreună. A trebuit să se scurgă șapte ani peste noi până să realizăm că suntem suflete-pereche. Abia atunci ne-am hotărât să ne unim şi în faţa lui Dumnezeu şi, tot pe 17 iunie, dar în 2000 de această dată, am făcut nunta. Şi ne iubim, dar nu ca-n prima zi, ci cu fiecare zi tot mai mult…»”
