Avem vreo obligație, noi, ca oameni, față de aproapele nostru? Și când spun „obligație”, mă refer la datorie, la faptul că suntem responsabili să facem ceva pentru ceilalți, pentru viața lor, pentru a-i ajuta. Suntem obligați, cu anumite lucruri, față de cei din jur?
În primul rând, suntem datori față de noi înșine. Suntem obligați să ne oferim nouă înșine ajutor, să ne clădim viața așa cum știm mai bine, să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu și să-l urmăm. Cât despre ceilalți, m-aș referi, în primul rând la persoanele apropiate, la familie, copii, părinți, bunici.
Obligația față de familie
Indiferent că ne referim la copiii noștri sau la părinții noștri, suntem datori față de ei. De ce? Pentru că ei ne sunt dați, nu i-am ales noi și nu avem puterea să o facem mai mult decât o are Dumnezeu. Familia ne este dată, iar datoria noastră este să o păstrăm în armonie și în iubire. Familia este ceva indestructibil, este o binecuvântare pe care am primit-o în viață și astfel, avem datoria spirituală să o păstrăm până la sfârșit. Până la sfârșitul vieții noastre suntem, în primul rând, copilul cuiva, indiferent de vârsta pe care o avem, suntem fratele/sora cuiva și, totodată, suntem părintele cuiva sau soțul/soția cuiva. Obligația pe care o avem față de aproapele nostru este să ținem de ce avem și să iubim ce avem, fără a pune la îndoială aceste lucruri, fără a ne simți obligați să o facem. Iubirea nu înseamnă obligație.
Indiferent că ne-am dorit sau nu să avem copii, că nu avem starea financiară necesară, că avem lipsuri, că tatăl nostru bea prea mult sau copilul nostru nu este fetiță, cum am vrut, ci băiețel, indiferent că ne mai certăm cu soțul sau soția sau preferăm lucruri diferite de ceea ce vor ei, ei sunt, de fapt, aproapele nostru și da, avem obligația să îi respectăm, să îi iubim, să îi prețuim.
Față de copiii noștri suntem datori cu iubire, cu educație, suntem datori cu învățăminte și sfaturi, suntem datori cu viața.
Obligațiile față de prieteni sau persoane mai îndepărtate
În astfel de relații, cum ar fi prietenii, colegii de serviciu, vecinii noștri, oamenii de la magazin, cei cu care interacționăm rar sau cu care discutăm afaceri, nu suntem datori cu nimic. Nu ne impune nimeni să oferim iubire sau respect acestor oameni. Dacă alegem să facem asta, o facem fără a ne simți îndatorați față de ei. O facem pentru cei care merită, le oferim sprijin și ajutor și suntem datori în fața lui Dumnezeu cu câte o rugăciune pentru fiecare. În mod direct, nu le suntem datori cu absolut nimic.
Astfel de relații sunt relații libere, pe care le-am ales, care s-au format în timp sau care nici nu s-au format încă, păstrându-se la nivelul de simple cunoștințe. Nu suntem sclavi. Nu suntem la ordinele nimănui, decât la ale lui Dumnezeu și singura datorie pe care o avem pe pământ este să Îi slujim Lui.
Obligațiile noastre față de străini
În relațiile libere, cum ar fi cele de prietenie sau colegialitate, cele cu vecinii sau cunoștințele vechi, nu suntem datori cu nimic. Nu se compară o astfel de relație cu relația familială pe are o avem cu copiii noștri, frații noștri sau părinții noștri.
Diferența dintre cele două tipuri de relație este aceea că dacă ne referim la o relație de colegialitate sau la relația dintre șef și angajat, un angajat este obligat să îndeplinească sarcini. Însă, acel angajat nu va fi niciodată obligat să își iubească familia. Tipul de datorie diferă în funcție de relația pe care o avem cu cei din jur.
Față de aproapele nostru suntem responsabili cu iubirea, adevărul, onestitatea și sinceritatea…
Față de colegii, șefii sau prietenii noștri avem obligații de ordin material, care niciodată nu vor putea compensa iubirea.
