Codin Maticiuc este cu ochii în lacrimi! A povestit pe blog despre ființa pe care a iubit-o din suflet

Share

Codin Maticiuc și-a pierdut cel mai bun prieten, motanul alături de care a învățat să iubească animalele. Acesta a scris pe blogul personal o povestire impresionantă și extrem de emoționantă despre motănelul Fibu.

„Ne-am cunoscut acum 12 ani. Eu eram tânăr pe atunci, mă credeam nemuritor. La fel se credea și el, deși era doar un pisoi maidanez de o lună. Și pentru că îi era frig, s-a strecurat la motorul mașinii unui muncitor în construcții.

Așa a ajuns la blocul ce-l ridicam chiar vis-a-vis de casa mea și l-am adoptat cu toții. Beneficiarii, arhitecții și muncitorii. A crescut pe șantier până am fost gata. N-avea nume. Dar știam toți de el. \«Unde e?»\ întrebam prima persoană pe care o întâlneam pe șantier. \«Ăla micu’? Cred că doarme sus la trei, pe terasă.»\L-au și zidit o dată băieții cumva pe niște coloane de circulație a aerului de a trebuit să spargem un perete când l-am auzit că plângea.

Blocul s-a terminat și, când el împlinea un an și eu 24, s-a mutat la mine. Nu în casă, căci nu suportam pisicile prea tare, deși el îmi era simpatic. Locuia la mine la paznic și-l băgam la mine în casă cam o oră pe zi să ne jucăm. De mâncat avea mâncare la paznic mereu, așa că nu mai vâna. L-am numit Fibu și n-am să vă spun de ce. Orice prindea îmi aducea doar să văd eu că ar putea trăi şi fără mine. Și ce dacă? Și eu puteam fără el! Dormea și mânca cât era ziua de lungă, iar noaptea ieșea la agățat. Și ce dacă? Și eu la fel. Eram amândoi nemuritori.

Mama mă-ntreba mereu de ce nu-l bag în casă de tot. Îi răspundeam că nu văd rostul, căci mie nu-mi prea plac pisicile și oricum Fibu are cea mai bună variantă: mâncare și căldură când vrea, libertate când vrea. Și așa a fost până în ziua când n-a mai venit. După câteva zile m-am îngrijorat, de ce să refuze el traiul perfect pe care și-l asigurase la mine. După câteva săptămâni a venit și explicația. L-am văzut venind de departe. L-am recunoscut mai puțin după culoarea și dungile ordinare și mai mult după vorbă. Vorbea extrem de mult. Mereu. Și acum mă striga să-l aștept, căci avansa greu, pierduse cumva un picior. Nu știu ce i se întâmplase, dar venise deja operat cu firele de la operație încă în carne. Probabil abia se pusese pe picioare (și alea mai puține acum) și venise spre casă.

Ăla a fost momentul când l-am băgat în casă de tot. Era cât de cât ok cu trei picioare, dar pierduse mult din viteză, dexteritatea cățărării și foarte mult din săritura, căci un picior din spate îi lipsea.

Au urmat unsprezece ani perfecți în care doi nemuritori au conviețuit perfect. Totul se schimba, mai puțin noi. Fiecare dintre noi era constanta celuilalt. Știam că orice ar fi când vin acasă, el e acolo. Fibu era ca un câine. Tot timpul lângă mine, cu mine, pe mine. Mă urma peste tot. Când urcam în mansardă să fac sală se așeza în pauze la fiecare aparat în parte de la care eu ieșeam. Trebuia să-l îndepărtez mereu pentru a putea face următorul set și tot așa. Ne suportam bine unul pe celălalt. Ne certam rar și nu puteam sta mult timp supărați.

De câte ori veneam acasă și aveam timp să dorm la prânz sau după-amiază o făceam în sufragerie întins pe canapea cu el pe pieptul meu sau lângă mine, cu spatele lipit de șoldul meu. Pe lângă faptul că vorbea mult, Fibu torcea la cea mai mică atenție acordată. Nu trebuia neapărat să-l mângâi sau să țin mâna pe el. Și dacă îi vorbeam, îl apuca torsul. M-a văzut în momente bune și în altele mai rele, iar eu am strâns după el când îi era rău, dar asta n-a contat niciodată pentru doi nemuritori.

Vara asta am aflat că are cancer și tot vara asta s-a stins, la sfârșit de august. L-am dus la doctorul care l-a diagnosticat pentru că mi se părea ciudat că-și schimbase locurile favorite de stat și dormit. Alegea locuri reci, căci cancerul îl avea în burtică.

A fost o vară grea și urâtă în care n-am plecat nicăieri mai mult de o zi-două, ca să stau cu el. Stăteam pe jos în locurile în care se simțea el mai bine, îl mângâiam și îi udam blănița cu lacrimile mele. Se stingea sub ochii mei ca o lumânare cu prea puțină ceară rămasă să susțină fitilul aprins al vieții. Era piele și os spre sfârșit. Când îl mângâiam mi se strângea sufletul, căci îi mângâiam blana întinsă acum doar între oase. Dar o făceam, căci băiatul meu a tors până în ultima zi.

A murit într-o noapte. Singura în care a plâns de altfel și-n care, deși foarte amețit și nesigur pe cele trei picioare ale lui, se chinuia să plece de lângă mine.

L-am înmormântat în curte, ca să nu fie departe de mine și de casa noastră. Nu era nemuritor și a murit ca să nu mă mai cred nici eu” , a scris Codin Maticiuc pe blogul personal…


Share
Abonează-te pe:Yve.ro news

Articole recente