De ce mor sentimentele în căsniciile lungi?

Se poate învăţa oare arta convieţuirii în doi, pe termen lung? Ursula Nuber, psiholog, ne arată în cartea sa  („Ce trebuie să știe cuplurile”) de ce anume trebuie să ţină seama, din vreme, mai ales tinerii, pentru ca mariajele lor să reziste.

• Există un paradox care poate fi ușor remarcat: cuplurile de soți cu ani de căsnicie îndelungată, în loc să manifeste afecțiune şi armonie, dau dovadă de indiferență, răceală afectivă. Cum se explică această înstrăinare?

– Fisurile în cuplu apar adesea foarte devreme însă nu sunt conştientizate la timp. De cele mai multe ori, când se îndrăgostesc, oamenii cred că asta va dura toată viaţa, deşi ceea ce urmează este mai degrabă un război de întâietate. Unii se năpustesc literalmente într-o relație, ca şi cum s-ar apuca să escaladeze Himalaya în haine subţiri, de vară, şi fără echipament de munte. N-au nici cea mai mică idee despre ce înseamnă, în fond, viaţa în doi şi, în consecinţă, sunt total nepregătiţi pentru inevitabilele decepţii.

• Ce fel de decepţii?

– În primă fază, cuplul e strâns, unit. Cei doi parteneri se simt „unul” şi se îmbată de acest sentiment. Totuşi, într-o bună zi, ei vor începe, pe rând, să se desprindă din contopire şi s-o pornească pe un drum propriu. Independenţa este o etapă necesară din evoluţia unui cuplu, dar ea inspiră întotdeauna teama că vom rămâne singuri, aşa încât incercăm să-l „imobilizăm” pe cel care începe să se desprindă.

• Ar trebui să învăţăm, prin urmare, să devenim mai îngăduitori?

– Cuplurile ar trebui să fie pregătite pentru această etapă. În special tinerii nu se aşteaptă la acest moment al dezmeticirii, al nevoii de spatiu vital, şi tind să exagereze gravitatea problemei. În schimb, dacă sunt avertizaţi în legătură cu ce urmează să se întâmple şi înţeleg că tovarăşul de viaţă are nevoie de o anumită libertate de mişcare, reacţiile nu mai sunt disproporţionate, nu mai apar panica şi spaima că „celălalt nu mă mai iubeşte”. În plus, oamenii nu se cunosc foarte bine pe ei înșiși: dacă mă cramponez de soţul sau de iubitul meu, înseamnă că e ceva în neregulă cu mine. Rareori ne analizăm pe noi înşine, de regulă ne uităm doar la celălalt.

• De ce oamenii îndrăgostiți sunt atât de vulnerabili?

– Noi, toţi, trăim cu ideea că îndrăgostiţii trebuie să fie un trup şi un suflet. O imagine idilică ce porneşte din aspirația noastră spre comuniune, o stare pe care n-am mai cunoscut-o de când am părăsit pântecele mamei. La începutul unei iubiri adevărate, ne aflăm foarte aproape de o asemenea contopire şi, desigur, am dori să păstrăm acest sentiment minunat. Facem greşeala să uităm că partenerul nu este totuşi pântecele mamei, ci un alt om. A accepta asta este extrem de important pentru modul cum va decurge relaţia în viitor. Dacă fac din când în când efortul să-l privesc pe celălalt ca pe o persoană independentă, iar nu ca pe ceva ce face parte din mine ori se află în proprietatea mea, voi fi în stare să-mi dau seama că el are, eventual, alte aspiraţii decât mine – dar că ele nu se îndreaptă împotriva mea, nu sunt un motiv de suferinţă şi dezamăgire.

• De ce ne vine asa de greu să manifestăm o asemenea atitudine tolerantă?

– Pentru că poveştile de iubire cu care suntem alimentaţi sunt totdeauna perfecte şi cei aflaţi lângă noi nu suportă comparaţie cu ele. Nu ne împlinesc aşteptările. În general, e vorba de lucruri minore, care capătă proporţii enorme în ochii noştri: un telefon care întârzie, o floare care întârzie să sosească, gesturi de afecţiune care dispar.

• Şi astfel începem să ne îndoim de relatia noastră?

– Gândim cam aşa: dacă m-ar iubi, şi-ar schimba comportamentul!

• Cum ne putem apăra de asemenea gânduri?

– Străduindu-ne să avem ceva mai multă înţelegere pentru omul de lângă noi. Mi se pare esenţial ca partenerii să discute deschis despre experienţa lor de viaţă de până atunci.De unde vii? Cum ai devenit ceea ce eşti? Cum te-ai simţit în copilărie? Ce dificultăţi ai avut în familie? Se constată frecvent că problemele şi conflictele de fiecare zi ale unui cuplu îşi au punctul de pornire în familiile din care provin cei doi. Dacă el se refugiază mereu în faţa calculatorului şi nu vrea să stea de vorbă, dacă ea reacţionează cu spaimă la retragerile lui strategice şi se agaţă de el cu disperare, aceste modele de comportament au adesea o istorie, iar pentru a o recapitula trebuie să te întorci cu ani şi ani în urmă. De multe ori, simpla recunoaştere a faptului că fiecare a adus în relaţia prezentă bagajul său de trăiri din trecut poate dezamorsa o problemă acută.

• Aşteptăm de la o relaţie altceva decât s-ar cuveni?

– Ne concentrăm în exclusivitate asupra prezentului, a sentimentelor pe care le nutrim unul pentru celăialt – şi aşteptăm ca ele să ne facă fericiţi până la sfârşitul vieţii. E o povară prea greu de purtat, atât pentru noi, cât şi pentru partener afirmă experții gottman.com. Aşteptăm mult prea mult de la dragoste și nu luptăm mereu pentru ea…

Abonează-te pe: