Cum să scapi de divorț?!

Share

Bunicii noștri reușeau să rămănă căsătoriţi o jumătate de secol. Azi, trei din cinci căsătorii se desfac. Statisticile confirmă: pe tot mapamondul, graficul divorţurilor explodează. De ce se ajunge atât de ușor și de repede la despărţire?

Ai pus punct. După o răfuială oribilă, procesul de divorţ s-a încheiat. În căminul tău e mai multă linişte, dar undeva în adâncul sufletului, ceva se clatină, iar în minte zumzăie tot felul de întrebări. Despărţirea a fost oare justificată? N-ai fi putut să mai faci un efort? Vei găsi un partener mai bun, mai dispus să te accepte aşa cum eşti? Deseori, privită retrospectiv, fosta căsnicie îţi apare într-o altă lumină şi, în cele din urmă, când începi să întrezăreşti ideea că tu însuţi ai adus o oarecare contribuţie la acest eşec, te copleşesc îndoielile. Cazi pe gânduri, te cufunzi în tăcere şi suferi.

Inamicul nr. 1: Stresul

E paradoxal: visăm o iubire veşnică totuşi nu suntem dispuşi să facem compromisuri ca s-o păstrăm. „83% din adulţii de treizeci de ani îşi doresc să rămănă cu partenerul lor pănă la sfârşitul vieții”, afirmă sociologii. Însă, de la dorinţă la realitate e cale lungă… Mai ales în marile oraşe, acolo unde oferta sentimentală e mai uşor de întâlnit, oamenii de 30 de ani au deja în urmă două sau trei divorţuri. Iar cifra creşte, dacă vom adăuga şi cuplurile ratate, care n-au trecut pe la ofiţerul stării civile. Cum se explică această statistică deloc îmbucurătoare?

„În general, oamenii (mai ales tinerii) aşteaptă prea mult de la o relație”, spun psihologii specializaţi în probleme de cuplu. Mai ales în prezent, când suntem zilnic bombardaţi cu ştiri negative – terorism, războaie, crimă, şomaj, catastrofe naturale, epidemii, fiecare îşi caută un adăpost care să-i asigure siguranţa şi liniştea şi, mai cu seamă, un partener care să ofere compensaţii pentru toate insatisfacţiile pe care le are în profesie ori în relaţiile interumane. Dacă partenerul nu face acest lucru, ci dimpotrivă, ridică el însuşi pretenţii şi aduce cu sine acasă propriile lui probleme, adăpostul visat se transformă repede într-o zonă de conflict.

Cercetând cauzele eşecului, psihologii indică stresul drept inamicul nr. 1 al unei relaţii. 73% dintre despărţiri sunt cauzate de acesta… El se strecoară aproape neobservat în existenţa cotidiană a cuplului şi îşi împrăştie insistent „otrava”. Mărunţişurile stresante de peste zi, cum ar fi înghesuiala groaznică din metrou, necazurile cu şeful, aşteptarea nesfârşită în staţiile de autobuz, cozile de la supermarket, toate sunt descărcate acasă în capul partenerului.

Banalităţile adunate cu anii înalţă treptat un munte de „gunoaie” şi, într-o bună zi, barează definitiv drumul spre omul de alături. Dezinteresul reciproc, lipsa temelor de discuţie, sentimentul că defectele partenerului au devenit de nesuportat, infidelităţile, neglijarea sexului, dispariţia tandreţii – toate acestea sunt adesea numai simptomele stresului prelungit.

Un sondaj întreprins de institutul pentru probleme familiale din Anglia a arătat că 57% dintre femei ar dori să stea mai mult de vorbă cu partenerii lor, iar 48% dintre bărbaţi declarau că le-ar plăcea să aibă mai multe preocupări în comun cu soţiile.

Se pare că nimic n-ar fi mai simplu de realizat. Mai multe preocupări comune? Ei bine, mergeţi împreună la teatru şi cinema, grădinăriţi împreună, descoperiţi ceea ce vă place amândurora. Mai multe discuţii? Perfect, n-aveţi decât să vă aşezaţi şi să vorbiţi despre câte-n lună şi în stele, cu condiţia să găsiţi o temă de dialog interesantă pentru ambele părţi. Cam aşa sună şi sfaturile din partea prietenilor apropiaţi, când căsnicia începe să scârţâie. Însă, lucrurile sunt ceva mai complicate. Există încă de la bun inceput un punct slab, el constând în modul diferit în care cei doi parteneri îşi percep şi îşi evaluează relaţia.

Doi pe un balansoar

Femeile şi bărbaţii nu trăiesc simultan situațiile de conflict din interiorul unui cuplu. După cum susţin psihologii, femeile sesizează mai devreme decât bărbaţii prezenţa unor tensiuni. Se pare că ele sunt, de fapt, mai capabile să facă o apreciere realistă a stării. Astfel, ajung mai curând la momentul când marea iubire de odinioară se reduce la trei cuvinte: „plec sau rămân?”. Plecarea e grea, fiindcă presupune o schimbare majoră în viaţă, de pe o zi pe alta, ca să nu mai vorbim despre vechile sentimente, care n-au dispărut cu totul, iar rămânerea pe loc te poate face să te simţi ca un prizonier ce se sufocă după gratii şi născoceşte într-una planuri de evadare, din ce în ce mai ingenioase.

Cu toate acestea, în loc să dăm bir cu fugiţii în faţa greutăţilor, deseori merită să mai acordăm o şansă iubirii. Nu noi o spunem, ci ştiinţa. Dintr-un studiu al Universităţii Chicago reiese că o serie de cupluri care, în pofida neîmplinirilor existente în relaţia lor, au hotărât să-şi continue viaţa de familie îşi depăşiseră după cinci ani conflictele şi, vorbind despre ele la timpul trecut, nici nu le mai dădeau aceeaşi importanţă. Indiferent dacă disputele porniseră de la infidelitate, dezinteres sau bani.

Bani sau infidelitate: nemulţumiţii ar trebui să clarifice care este pentru ei principalul factor de stres al relaţiei. Uneori, problemele sunt atât de încalcite, încat nu mai poţi stabili de unde a început totul — de la certurile legate de bani sau de la sentimentul de a fi controlat de celălalt. De la trădarea ei sau de la atitudinea lui dispreţuioare în asemenea împrejurări, un terapeut specializat în problemele cuplului îi poate ajuta pe cei doi să desfacă ghemul iţelor încurcate.

Câteodată însă, factorul de stres îţi sare în ochi imediat. De pildă, atunci când relaţia e asediată din afară de tot felul de lucruri împovărătoare ca: intrarea în şomaj, boala, datorii greu de plătit… ele îţi consumă energia, zguduie încrederea în sine, probabil că te condamnă şi la multe nopţi fără somn. Totuşi, nu trebuie pierdut din vedere un amănunt important: acela că întotdeauna suferinţa are şi un sfârşit. Și că ea n-are de ce să afecteze sentimentele reciproce a doi oameni care s-au îndrăgostit unul de altul cândva. Aşadar, cine s-a afundat până la genunchi în mocirlă, ar trebui să-şi aducă aminte cum privea relaţia cu partenerul său înainte ca ea să fie înăbuşită de probleme exterioare. Iar dacă i se va părea că, strângând din dinţi şi îndurând o perioadă nefericită, norii s-ar putea risipi din nou, atunci despărţirea ar fi o greşeală. Fireşte. Neputinţa de a pleca dintr-o relaţie compromisă definitiv e la fel de periculoasă. Când dragostea se transformă în indiferenţă sau milă, e semn că trebuie să vă despărțiți. Oamenii au nevoie de sentimente. Lipsa lor creează grave infirmități.

Fuga e ruşinoasă, dar sănătoasă
Desigur, pasiunea primelor momente nu poate fi conservată intactă. Se inţelege de la sine că doi soţi ce trăiesc într-un fel de simbioză, nelipsindu-se nici măcar o oră din douăzeci şi patru de prezenţa celuilalt, dacă nu fizică, măcar la telefon, îşi vor epuiza pană la urmă subiectele de discuţie şi emoţia. În cazul cel mai rău, fiecare dintre ei va rosti cu glas tare gândurile celuilalt, aşa încat schimbul de cuvinte işi va pierde rostul. Ca şi in situaţia unor parteneri care nutresc aceleaşi sentimente unul pentru altul, dar nu se află pe aceeaşi lungime de undă. Ei se întreabă adesea de ce vorbele trimise către celălalt ricoşează, ca şi cum s-ar lovi de un zid gros de piatră. Să mai vorbeşti? N-are sens. Însă, deşi sună ciudat, pe o durată scurtă de timp aceasta poate fi tocmai salvarea lor. Fiindcă introduce o anumită detaşare în monotonia vieţii în doi, îi obligă să înţeleagă un amănunt esenţial şi să-şi spună: nu suntem o singură persoană, eu sunt eu şi el e el!

Într-o convieţuire este important ca ambii parteneri păstreze independenţa, dar totodată să existe o multitudine de elemente comune. Câtă vreme acestea sunt prezente, merită să lupţi. Abia în clipa în care se dovedeşte că partenerii au proiecte de viaţă complet diferite (ea doreşte un copil, el nu; ea aspiră la o carieră, el se opune, ea aşteaptă mai multă atenţie, el consideră că nu există subiecte comune de dialog, ea consideră indispensabilă fidelitatea, el preferă legături fără obligaţii, lupta nu mai are finalitate şi e mai bine să capitulezi.

Cum de izbuteau bunicii noştri să-şi adune puterile şi s-o ia mereu de la capăt? Deseori, pur şi simplu, pentru că pe vremea lor nu aveau altă soluţie: femeia era întreţinută de bărbat, „stăpânul absolut” al vieţii ei. Orice încercare de evadare se sfârşea cu o dramă. Totuşi, putem învăţa de la ei câteva lucruri: cum să acceptăm dorinţele şi nevoile celuilalt, punându-le din când în când pe ale noastre proprii pe planul al doilea şi, mai ales, să nu ne pierdem încrederea în ceea ce ne uneşte, nici chiar în situaţiile de criză. „Dacă ne-am hotărât să rămânem împreună, aceasta nu înseamnă că sentimentele se reaprind instantaneu”, avertizează psihologii. E mai degrabă o prietenie. Dar dacă i se dau prilejul şi timpul necesar, dragostea va reveni…

În unele zile, televizorul va trebui să rămână închis, iar copilul să meargă la bunica, pentru ca soţii să se poată întâlni eliberaţi de grijile zilnice şi să nu se preocupe decât unul de altul.


Share
Abonează-te pe:Yve.ro news

Articole recente