Home / RELATII / DRAGOSTE / Iubire fără compromisuri?

Iubire fără compromisuri?

Când este vorba de dragoste, compromisurile au o imagine proastă. Deşi nu e vorba să pierzi ori să câştigi, ci doar să lași din când în când de la tine și el de la el.

Iubire fără compromisuri?!

Când pornim pe „drumul” iubirii, ne imaginăm tot timpul că vom „zbura”. Că va fi un vis frumos, fără piedici, presărat doar cu fericire. Trezirea la realitate e destul de rapidă şi dură. În timp ce tu „zbori”, partenerul tău „şchiopătează”, răreşte pasul. Vrea o pauză doar pentru el. Un popas. Nu există decât două alternative: să-ţi smulgi mâna şi să „zbori” mai departe de una singură sau să tragi şi tu pe dreapta o bucată de timp. Să-l aştepţi şi să reporniți din nou după aceea, împreună. Să laşi de la tine, să faci un compromis…

Deşi compromisurile au adesea o imagine proastă (mulţi văd în ele mai degrabă un rău necesar), suntem uneori constrânşi să le acceptăm. N-avem încotro, trebuie să cădem cumva la pace. Trebuie să ne continuăm viaţa, fără a face o tragedie din faptul că nepreţuitul soţ ţine morţiş să citească ziarul la micul dejun sau că iubita lui soţie stă în baie cu orele. Am dori să ne bucurăm împreună de acel scurt răgaz, o jumătate de oră de timp disponibil, în care să vorbim despre ziua care începe. Și despre noi: Dar domnul nu găseşte nimic mai captivant decât să se cufunde dimineaţa, tăcut, în lectură, iar doamna să nu se mai satură să se privească în oglindă în vreme ce soţul îşi bea cafeaua, enervat că nu îi mai vine și lui rândul la baie. Se poate să se întâmple așa în timpul săptămânii, dar nu şi în weekend! Aceasta este condiţia pentru a cădea la pace în situația respectivă. Acesta va fi compromisul, fără nici o legătură cu sentitnentele. O necesitate prozaică, menită să asigure continuitatea vietii în doi.

Se poate şi fără concesii?

Compromisurile îşi găsesc tot atât de puţin locul în concepţia noastră despre iubire ca un agheasmatar în discotecă. Atunci când suntem îndrăgostiţi, vrem să fim non-stop împreună, ne dorim o pasiune mistuitoare, în nici un caz nu ne gândim să încheiem învoieli de toleranţă reciprocă. Totul trebuie să funcţioneze perfect, îngereşte, de la telefonul mobil care să sune când aşteptăm şi până la duminica petrecută în familie cu părinții, fără probleme.

Totuşi, după o anumită perioadă, când euforia îndrăgostirii începe să se risipească, refuzul nostru de a face compromisuri se dovedeşte a fi o iluzie. Ne amintim ceva ce între timp uitasem: că nu există bărbatul ideal. Şi nici femeia perfectă. Da, sigur, arată uluitor când râde însă dă muzica prea tare şi are alte preferinţe decât ea, iar ei nu-i plac deloc meciurile de fotbal, devenim mai realişti și spunem în sinea noastră: „Nimeni nu e perfect”, dar nu ne facem bagajele, ca să părăsim domiciliul comun. Aşa începe lunga noastră călătorie pe tărâmul nebănuitelor compromisuri.

Nu peste mult timp, vom răsfoi unul din acele ghiduri practice cu sfaturi pentru îndrăgostiţi. Acolo vom citi, negru pe alb: „Fie că vă place sau nu, unica soluţie pentru problemele conjugale este compromisul”. Nu, fireşte că nu ne place! Noi speram că iubirea ne va îmbogăţi enorm viaţa şi, când colo, suntem nevoiţi să contramandăm, să sacrificăm, să abandonăm jumătate din dorinţele noastre. Cel care scrie aceste rânduri este nimeni altul decât americanul John Gottman, specialist în problemele cuplului și părinte al acestui domeniu de cercetare. Şi chiar dacă nu vom acorda credit minuţioaselor sale studii, va trebui să îi dăm totuşi dreptate, atunci când spune: „într-o relaţie sentimentală, e pur și simplu imposibil ca totul să decurgă conform voinţei dvs., chiar dacă vi se pare că aveţi dreptate”. Dar de ce am fost înzestraţi cu voinţă, dacă nu ni se permite să facem uz de ea?

Compromisul, odrasla vitregă a iubirii

Nu e vina nimănui, ci doar a noastră. La început, ne dorim dragoste. Doar dragoste. Însă, îndată ce o avem, ne dorim un parteneriat în cuplu sau în familie, un tovarăş de viaţă pe termen lung. Şi suntem convinşi că aceasta ar fi combinaţia ideală., deşi în realitate avem de-a face cu o contradicţie flagrantă. Iubirea e pasională şi imprevizibilă. Exclude compromisul. Parteneriatul presupune sprijin şi egalitate în drepturi, disponibilitate la compromis. Iubirea e absolută, parteneriatul — democratic. Compromisul este copilul parteneriatului, dar odrasla vitregă a iubirii.

Pentru ca o relaţie să se maturizeze fără ca dragostea să se piardă pe drum, iubitul ordonat şi iubita dezordonată trebuie să-şi facă rost de o comodă cu sertare cât mai mari, unde el va aduna toate lucrurile lăsate de ea să zacă prin casă. Apoi el se va îndeletnici cu aranjarea cărţilor pe rafturi în bibliotecă, în vreme ce ea va ieşi în oraş cu o prietenă. Astfel, cuplul va supravieţui atât modului ei de viaţă haotic, cât şi lâncezelii lui sedentare.

Secretul compromisurilor sănătoase e simplu, ca al tuturor lucrurilor bune. Fiecare cedează în punctele unde poate renunţa mai uşor. Şi insistă să păstreze ceea ce este foarte important pentru el. Calculul final se face pe ansamblul relaţiei. Serviciu şi contraserviciu: tu găteşti mai des, eu mă ocup de maşină, tu smulgi buruienile din grădină, eu am grijă de mătuşa în vârstă. Cuvântul latin „compromittere” se traduce exact: „a-şi promite reciproc”. E frumos. Promisiunea de a menţine echilibrul între ce-ţi place şi ce trebuie.

Astfel, universul cuplurilor de cursă lungă seamănă cu un talmeş-balmeş cumpănit de compromisuri mai mult sau mai puţin reuşite, deliberate şi involuntare. Dorm amândoi pe o saltea de latex puţin prea dură pentru el, fac dragoste dimineaţa la o oră puţin prea matinală pentru ea, la micul dejun, cafeaua lui stă pe masă singură, în vreme ce ea cântă în baie. Şi, pentru că ea e entuziasmată de Clint Eastwood, el împrumută DVD-ul cu „Million Dollar Baby” , cu toate că nu e deloc pe gustul lui. Cum petrec sărbătorile, ce cadouri îşi fac, cum îşi amenajează locuinţa, unde pleacă în concediu, cât timp îşi acordă unul altuia, cât îşi permit să cheltuiască sau câte ore dorm pe noapte — numai compromisuri.

Bucata cea mai mare de tort

Statistica profesorului John Gottman arată că, pentru 70% dintre conflictele intervenite într-o relaţie, nu există soluţii. Ce rămâne de făcut? 70% compromisuri. Si genele noastre iubesc compromisul. Ele ne îndeamnă să avem copii şi astfel, ne exilează, fără drept de apel, în lumea compromisurilor. Părinţii sunt ca legaţi unul de altul: „Eu îl duc la şcoală, tu îl iei”. Diviziunea muncii şi distribuirea rolurilor se bazează în permanenţă pe compromis. Ca să fim fericiţi în postura de părinţi, formula de compromis „serviciu şi contraserviciu” trebuie să menţină la egalitate talgerele balanţei pentru ambii parteneri. Compromisul este arta de a tăia „tortul” în aşa fel, încât amândoi să aibă impresia că au primit bucata cea mai mare şi mai bună…